Citeam intr-o revista pentru femei (chestie stiintifica, :)nu gluma) ca durerea resimtita dupa un divort ar fi pe locul doi dupa suferinta provocata de moartea cuiva drag. E adevarat ca informatia asta "stiintifica" o citeam printre rafturi, in "Real", cand Carmen incerca sa ma imbarbateze dandu-mi sa citesc remediile dupa divort iar ochii mei citeau altceva.
E adevarat ca doare dar nu m-am straduit niciodata sa plasez intensitatea suferintei pe o scala. Probabil ca se poate suferi mult mai mult decat am facut-o eu, dar vorba aceea , prefer sa nu mi se dea atat cat pot duce, ca si posibilitate de a suporta durerea.
Deoarece sunt un amestec ciudat de ratiune si pasiune, incerc sa-mi stapanesc atat cat pot emotivitatea. Cu toate acestea nu-mi reuseste intotdeauna. Mereu am impresia ca in mine se da o lupta din care tot eu am de pierdut pentru ca tot eu gandesc si tot eu simt. Cel mai bine ar fi sa existe o concordanta perfecta intre cele doua laturi ale mele, abia asa m-as simti implinita si linistita. Insa daca renunt la principiile pe care le apara cu indarjire ratiunea /gheata, are de pierdut o jumatate a mea. Daca as renunta la ceea ce-mi spune sufletul/flacara din mine, pierde cealalta jumatate.
Ma intreb cum se descurca ceilalti oameni, daca se confrunta cu problema mea. Este evident ca nimeni niciodata nu o sa fie sincer in intregime. Toti oamenii se cenzureaza in functie de situatie. Pe unii ii vezi de gheata pentru ca renunta la o jumatate din ei, se obisnuiesc cu asta si nu li se mai pare nimic neobisnuit in modul lor de a fi. Acum imi trece prin minte ca acesti oameni nu-s prea simpatici...Altii se lasa sa arda, sa imprastie caldura, lasa flacara la vedere fara sa le pese de cubuletul de gheata ce sta sa se topeasca...sau pe asta se mizeaza. A doua categorie de oameni cred ca sunt mai fericiti decat primii. Incerc doar sa-mi limpezesc niste ganduri.
Vreau liniste , sa se opreasca galceava din mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu