10 nov. 2010

Toamna... în versuri

  •  Toamna , de Dimitrie Anghel
Vara s-a dus...
Palid, şi fără vlagă, moare
Colo-n apus,
Mâhnitul soare...

Pustii sunt toate...
Când vine toamna cu vălu-i alb de brumă,
Holdele-s moarte,
Pădurea-i goală, izvoru-n maluri jalnic sună...

S-a stins farmecul nopţii...
Nu mai răsare luna-n taină...
S-au îmbrăcat natura-ntreagă... cu-a morţii
Neagră haină...

  • Toamnǎ, de Ştefan Octavian-Iosif

Te uită, frunza pică irosită,
Şi vântul geme prohodind departe !
Puţină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită !...

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită :
Eu singur cânt cu vocea obosită
Şi trec prin încăperile-i deşarte...

S-au dus privighetorile măiestre ;
Pustiu e cuibul blândei turturele...
Ah, unde-i şuierul mierliţei sure !

Pierdut din stolul mândrei lor orchestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniştea adîncă din pădure...

  • Toamna, de Cincinat Pavelescu

Uite toamna cum se stinge!
Umbra plopilor tresare.
Şi amanţii pe cărare
Plâng sub frunza care ninge!

Slabă, tristă, -ngălbenită,
Între vis şi adevăr ,
Trece toamna despletită
Şi cu frunze moarte-n păr!

Pe când umbra cade multă,
Tu, ce-ţi porţi alături doamna,
Lasă vorba, taci şi-ascultă
Cât de dulce moare toamna!

  • Toamna, de Octavian Goga

Val de brumă argintie
Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina.

Peste creştet de dumbravă
Norii suri îşi poartă plumbul.
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul.

Şi cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful surii noastre
Smulge-n zbor câte-o şindrilă.

De vifornita păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult şi simt subt gene
Cum o lacrimă-mi învie
Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaş de ciocârlie.

  •  Atenţi la ravagiile toamnei, de Nicolae Stoian
Motto :
"Plouă, e urât, e toamnă,
pentru noi nimic nu-nseamnă."

Al naibii, toamna vine iar la noi
lălăie ca o galbenă mireasă,
ameninţându-ne cu vânt şi ploi,
dar noi cântăm voioşi şi nu ne pasă.

Ce crede dânsa că ne ameninţă
cu brici de aur frunze retezând ?
O, anotimp fără de referinţă,
nu vei găsi răgaz la noi nicicând.

Poţi tu să-ţi scuturi coafura rară,
să sufli cu puteri de semizeu,
tristeţea neagră nu ne împresoară
oriunde-am fi : la Iaşi sau la Ciceu.

Nu ne-nspăimântă trena mortuară !
cântăm voioşi cu glas mereu fierbinte
o melodie drastică şi clară :
"Adio, pa, bonjur şi ... n-am cuvinte !"

  • Toamnǎ, de Ion Paun- Pincio

Se lasă toamna tristă de parcă-i ce din urmă...
Şi-n galbenă lumină, ca-n jurul unui mort,
Pustiu-i înfloreşte... O, toamnă, tu mă mângâi:
Singurătăţi deşerte şi eu în suflet port.

Din streşinile ude se scurg greoaie picuri:
Să-ntârzie sfârşitu-i, îi plâng la căpătâi...
Iar din frunziş porneşte lin freamăt de aramă,
Ca glasul stâns de clopot şi irosit pe văi.

  • Toamna, de Matilda Cugler-Poni

Frunzele îngălbenite
Cad încetul, obosite,
Cad pe câmpul cel uscat,
Pe pamântul îngheţat.

Frunzuliţele ce pică,
Vântul toamnei le ridică
Şi le ia încetişor
Pe aripa lui în zbor

Şi le duce, le tot duce
Pe morminte fără cruce,
Unde dorm uitaţi, neplânşi
Luptătorii cei învinşi...

Ei, în lupte desperate
Cu dureri nemăsurate,
Singuri chinul şi-au curmat, —
Fără teama de păcat!

Primăvara nu răsare
Nici o frunză, nici o floare
Pe pământul urgisit
Şi de lacrimi nestropit:

Numai toamna mult miloasă
Pune haina ei frumoasă
Ca o mantie de 'mpărat
Pe mormântul cel uitat.

  •  Toamna, de Ştefan Octavian Iosif 
Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i poveşti...

El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geam.

El stinge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
Întregi şi nopţi întregi, necontenit.

Acuma stins şi parcă ostenit
Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îsi schimbă fără veste tonul
Si uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi suieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător
De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce veac senin fusese până ieri!

Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...

Văzând fugita
Vicleana vară care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznadejdea ei îşi smulge părul!...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu